Limba italiana - Wikipedia Jump to content

Limba italiana

Modìfica sos ligàmenes
Dae Wikipedia, s'entziclopedia lìbera.
Custu artìculu est iscritu cun sa grafia Limba Sarda Comuna. Abbàida sas àteras bariedades gràficas:

campidanesu · logudoresu · nugoresu


S'italianu (italiano [itaˈljaːno] o lingua italiana [ˈliŋɡwa itaˈljaːna]) est una limba romanza de sa famiglia europea de is limbas indoeuropeas. S'italianu derivat de su latinu volgare de s'imperu romanu e, in paris a su sardu, est sa limba chi prus s'acostiat a issu. S'italianu est sa limba ufitziale in Itàlia, In Isvìtzera (in ue est sa limba prìntzipale de su Ticino, is baddes Graubünden de Calanca, Mesolcina, Bregaglia e val Poschiavo[1]), Santu Marinu e sa tzitade de su Vaticanu. Tenit unu status de limba minoritaria in Ìstria (Croàtzia e Islovènia). Formalmente tenit status ufitziale in Albania, Malta, Mònacu, Montenegro (Kotor) e Gretzia (Ìsulas Ionicas e de su Dodecanesu), e est cumprèndida in Còrsica (custu derivat de su fatu ca su Corsu tenit una relata strinta cun s'italianu) e Savoja. Fiat puru limba ufitziale in partes de su Nord-Africa (Lìbia) e Àfrica orientale (Eritrea, Somàlia e Etiòpia), in ue galu est impreada in diferentes setores. S'italianu est faeddadu puru de meda comunidades emigradas in Amèrica e Austràlia[2]. S'italianu est puru inclùdidu asuta is limbas s'atu costitutivu de is limbas de minoria in Bòsnia e Erzegòvina e in Romania, mancari in custos Paisos s'italianu no est né una limba co-ufitziale né una limba amparada che minoria[3]. Meda faeddadores de s'italianu sunt bilingue in italinanu (in s'istandard o in is variedades regionales) e in is limbas regionales[4].

S'italianu est una de is limbas prus difùndidas de s'Europa, essende una de is limbas ufitziales de s'Organizatzione de sa seguresa e de sa cooperatzione in Europa e un ade is limbas de traballu de su Consigiu de Europa. Est sa secunda limba prus faeddada in s'Unione Europea cun 67 miliones de faeddadores (15% de sa populatzione de s'UE), e est faeddada comente secunda limba de 13.4 miliones de tzitadinos de s'UE (3%). Tenende contu de is faeddadores de s'italianu in Paiosos non UE (comnete s'Isvìtzera,s' Albania e su Regnu Unidu) e is àteros cuntinentes, su nùmeru totale de faeddadores est prus o mancu de 85 miliones[5]. S'italianu est sa limba ufitziale de sa Santa Sede, chi serbit puru comente lingua franca in sa gerarchia ecclesiastica aici comente est sa limba ufitziale de s'Ordine soberanu de Malta. S'Italianu est connotu che limba de sa musica pro s'impreu suo sa terminologia musicale e in s'òpera. S'influentzia sua est difùndida puru in is artes e in su mercadu de is benes de lussu.

S'Italianu est istadu adotadu de s'Istadu a pustis de s'unificatzione de s'Itàlia, essende istadu prima una limba literaria basada a pitzus de sa faeddada toscana de is classes artas de sa sotziedade fiorentina[6]. S'isvilupu suo est istadu influentzadu puru de àteras limbas italianas e in misura minore de is limbas germànicas de is invasores a pustis sa rura de s'imperu romanu de otzidente. S'incorporatzione de faeddos cultos de su latinu est un'àtera frma de prestitu lessicale atressu s'influentzia de sa limba iscrita, de sa terminologia iscientifica e de su latinu eclesiasticu. Atessu su mesuevu e su primu pèriodu modernu meda literados italianos fiant literados in latinu purue aici issos ant adotadu meda faeddos in is iscritos issoro e mancari cando faeddaiant puru in italianu. s vocales suas sunt is secundas prus a su costadu de su latinu a pustis de su sardu [7][8].Comente in meda limbas romanzas s'atzentu est peculiare e a s'imbesse de àteras limbas neolatinas s'italianu mantenit sa diferentzia intra vocales curtzas e longas. Belle totu is faeddos e is sillabas in italianu acabbant cun vocales puras, fatore ca portat a impreare is faeddos italianos in sa poesia cun fatzilidade manna. S'italianu tenet unu sistema de vocales cun 7 sonos ('e' e 'o' tenint sonos mesubascios e mesuartos); su latinu clàssicu nde teniat 10, 5 curtzas e 5 longas.

Storia

[modìfica | modìfica su còdighe de orìgine]

Orìgines

[modìfica | modìfica su còdighe de orìgine]

Trassintru su mesuevu,sa limba iscrita in Europa fiat su latinu mancari sa majoria de is persones fiant analfabetas e isceti una minoria fiat esperta in sa limba.In sa penisula italiana aici comente in totu Europa sa majoria de sa gente chistionaiat una limba vernaculare locale. Custos dialetos si sunt evolvidos de su latinu volgare in su corsu de is sèculos a manera ispontanea chentza istandard o imparos. custos no sunt in nisciunus sensu dialetos de s'italinanu istandard ca imbetzes aiat cumintzadu a si evolvere propriu comente unu de cussos dialetos locales, ma sunt limbas sorres de s'italianu. Sa mutua intelligibilidade intra s'italianu e custos dialetos variat meda propriu comente intra s'italianu e is àteras limbas romanzas in generale. Is limbas romanzas de s'italia podent diferire a manera manna puru in totu is livellos (fonologia, morfologia,sintassi, lèssicu, pragmatica) e sunt classificados tipologicamente comente limbas diferentes[[9]][[10]].

S'istandard italianu tenit un'origine literaria e poetica de is iscritores tiuscanos de su de doighi sèculu, e mancari su coro de sa grammàtica e de su lèssicu sunt basicamente is matessi de cussos impreados a Firentze in su de treighi sèculu[[11]] s'istandard modernu de sa limba est istadu fraigadu de eventos retzentes. Comuncas su latinu vernaculare che limba faeddada in sa peninsula tenet un'istòria longa meda. Difatis is primos testos chi nos sunt arribados ca podent de seguru èssre mutidos vernaculares (est a nàrrere distintos de su latinu volgare) sunt formas legales connotas comente Placiti Cassinesi de sa provìntiìzia de Benevento ca arribant de su 960–963, mancari s'indevingiu Veronese, nde benit meda proabilmente de su de oteo o s'inghitzu de su de noe sèculu cuntenit una forma de vulgare latinu ca podet èssre bitu che unu primu tipu de dialetu vernaculare italianu[[12]].

Sa limba chi at a èssere cunsiderada comente italiana si fiat isvilupada in sa Tuscana tzentrale e est istada pro sa primu borta formalizada a s'inghitzu de su de batordighi sèculu atressu su traballu de s'iscritore toscanu Dante Alighieri, iscritu in sa limba nativa sua fiorentina. Is poemas èpicos de Dante, connotos colletivamente comente sa Commedia, a sa cale a pustis su'iscritore Tuscanu Giovanni Bocaccio aiat postu su tìtulu de Divina fiat lèghidu apetotu in sa penìsula e est diventadu s'istandard canònicuu ca totu is italianos istruidos podiant cumprèndere. Dante est como creditadu comente s'istandardizadore de sa limba italiana. In annanta a s'espositzione guadangiada, su dialetu fiorentinu aiat guadangiadu prestigiu gràtzias a su balore polìticu e culturale de Firentze a su tempus e su fatu ca linguisticamente fiat unu pnte intra is dialetos setentrinales e cussos meridionales[[13]]. aici su dialetu de Firentze est diventadu sa base pro sa limba ufitziale de s'Italia.

S'italianu est istadu adotadu progressivamente comente limba ufitziale de meda de si istados italianos antitzipende s'unificatzione e a bellu a bellu pighende su postu de su latinu puru cando sunt istados dominados de potentzias furisteras (comente s'Ispagna in su regnu de napoli o s'Austria in su lombardu-venetu), ,mancari is massas ant sighidu a chistionare sa limba vernaculare issoro.S'italianu fiat puru una de is meda limbas reconnotas de s'imperu austro-ungaricu.

S'Italia belle semper at tentu unu dialetu distintivu pro ogni tzitade ca is tzitades fiant pensadas francu eventos retzentes che tzitade istados. Cussos dialetos immoi ant influentzadu s'italianu cun meda carateristicas produtzende is italianos regionales. Is diferentzias prus mannas intra u'italianu de roma e cussu de Milanu sunt pro esempru sunt is geminatziones de is cunsonantes initziales e sa pronuntzia de is "e" atzentadas, e de is "s" in calincunu casu: e.g. va bene "andat bene" est pronuntziadu [vabˈbɛːne] de unu Romanu (e de cale si siat italinau ca faeddat s'istandard), [vaˈbeːne] de unu Milanesu (e de cale si siat faeddadore in ue su dialetu nativu istat in susu de sa Linia La Spezia–Rimini); a casa "a domo" est [akˈkaːsa] pro unu romanu, [akˈkaːsa] o [akˈkaːza] pro s'istandard, [aˈkaːza] pro unu milanesu o in generale de su nord[[14]].

A s'imbesse de is limbas Gallo-Italicas de su nord-Italia, s'italo-dalmata Napolitanu e is dialetos correlados sunt abbarrados a foras de s'influentzia franco-otzitana introdusidos in nord italia de is poetas franco-proventzales in su mesuevu, ma a pustis sa cunchista normanna de su sud-Italia, sa Sitzilia est diventada sa primu terra italian a adotare sa metrica lirica ( e is faeddos) in poesia.adopt Occitan lyric moods (and words) in poetry. Ma in su casu de is limbas italianas de su nord-Italia , is academicos donant conca a no sobravalutare is efetos istrangios a pitzus de s'isvilupu de is limbas.

Su potere econòmicu e s'isvilupu relativamente avantzadu de sa Tuscana a su tempus (taru mesuevu) ant donadu importantzia a su toscano mancari su venetu est abbarradu comente limba de su commertziu e su genovesu est abbarradu che limba de su commèrtziu in totu su Mediterràneu. S'influentzia semper prus manna de Firentzedurante su perìodu de sa famiglia Medici, s'umanismu e su rinascimentu ant fatu de su daletu suo o prus chi no àteru de una versione rafinada de custu, unu istandard in is artes.

Riferimentos

[modìfica | modìfica su còdighe de orìgine]
  1. ↑ (EN) Dave Keating, Despite Brexit, English Remains The EU's Most Spoken Language By Far, in Forbes. URL consultadu su 7 freàrgiu 2020.
  2. ↑ (EN) Ethnologue report for language code:ita (Italy) – Gordon, Raymond G., Jr. (ed.), 2005. Ethnologue: Languages of the World, Fifteenth edition. Dallas, Tex.: SIL International. Online version, in ethnologue.com. URL consultadu su 7 maju 2020 (archiviadu dae s'url originale su 29 trìulas 2011).
  3. ↑ (EN) "Languages covered by the European Charter for Regional or Minority Languages" (PDF). (PDF), in coe.int.
  4. ↑ (EN) Italy, in ethnologue.com, 19 freàrgiu 1999. URL consultadu su 22 santugaine 2015.
  5. ↑ (EN) Italian — University of Leicester, in www2.le.ac.uk. URL consultadu su 7 maju 2020 (archiviadu dae s'url originale su 2 maju 2014).
  6. ↑ (EN) Modern Italian (archiviadu dae s'url originale su 3 santugaine 2009).
  7. ↑ Càstia (EN) Italica 1950: 46 (cf. [1] and [2]): "Pei, Mario A. "A New Methodology for Romance Classification." Word, v, 2 (Aug. 1949), 135–146. Demonstrates a comparative statistical method for determining the extent of change from the Latin for the free and checked stressed vowels of French, Spanish, Italian, Portuguese, Rumanian, Old Provençal, and Logudorese Sardinian. By assigning 3½ change points per vowel (with 2 points for diphthongization, 1 point for modification in vowel quantity, ½ point for changes due to nasalization, palatalization or umlaut, and −½ point for failure to effect a normal change), there is a maximum of 77 change points for free and checked stressed vowel sounds (11×2×3½=77). According to this system (illustrated by seven charts at the end of the article), the percentage of change is greatest in French (44%) and least in Italian (12%) and Sardinian (8%). Prof. Pei suggests that this statistical method be extended not only to all other phonological but also to all morphological and syntactical, phenomena.".
  8. ↑ Càstia (EN) Koutna et al. (1990: 294): "In the late forties and in the fifties some new proposals for classification of the Romance languages appeared. A statistical method attempting to evaluate the evidence quantitatively was developed in order to provide not only a classification but at the same time a measure of the divergence among the languages. The earliest attempt was made in 1949 by Mario Pei (1901–1978), who measured the divergence of seven modern Romance languages from Classical Latin, taking as his criterion the evolution of stressed vowels. Pei's results do not show the degree of contemporary divergence among the languages from each other but only the divergence of each one from Classical Latin. The closest language turned out to be Sardinian with 8% of change. Then followed Italian — 12%; Spanish — 20%; Romanian — 23,5%; Provençal — 25%; Portuguese — 31%; French — 44%."
  9. ↑ f Lepschy, Anna Laura; Lepschy, Giulio C. (1988). The Italian language today (2nd ed.). New York: New Amsterdam. pp. 13, 22, 19–20, 21, 35, 37. ISBN 978-0-941533-22-5. OCLC 17650220..
  10. ↑ Andreose, Alvise; Renzi, Lorenzo (2013), "Geography and distribution of the Romance Languages in Europe", in Maiden, Martin; Smith, John Charles; Ledgeway, Adam (eds.), The Cambridge History of the Romance Languages, Vol. 2, Contexts, Cambridge: Cambridge University Press, pp. 302–308.
  11. ↑ Vittorio Coletti (2011). Storia della lingua. Istituto della Enciclopedia italiana. ISBN 9788812000487. Retrieved 10 October 2015. L’italiano di oggi ha ancora in gran parte la stessa grammatica e usa ancora lo stesso lessico del fiorentino letterario del Trecento., in treccani.it.
  12. ↑ ^ "History of the Italian language". Italian-language.biz. Archived from the original on 3 September 2006. Retrieved 24 September 2006., in italian-language.biz. URL consultadu su 7 May 2020 (archiviadu dae s'url originale su 3 September 2006).
  13. ↑ Lepschy, Anna Laura; Lepschy, Giulio C. (1988). The Italian language today (2nd ed.). New York: New Amsterdam. pp. 13, 22, 19–20, 21, 35, 37. ISBN 978-0-941533-22-5. OCLC 17650220..
  14. ↑ Berloco 2018., in en.wikipedia.org.
Bogadu dae "https://sc.wikipedia.org/w/index.php?title=Limba_italiana&oldid=182112"